Dacă respiri tu, mă sufoc eu.

  

   Am promis că nu o să te las, nu o să te uit, că nu o să las pe nimeni să te uite.

   Când ai încetat să mai respiri, am început eu să respir pentru tine. Chiar dacă nu puteam respira nici pentru mine. Am încercat să te ţin în viaţă. Nu vroiam să te descompui în mii şi mii de amintiri peste care să se uite toţi cu o uşoară melancolie. Nu vroiam asta. Ceilalţi au uitat, dar eu nu. Încă-mi amintesc zâmbetul tău, căldura ta, sclipirea ochilor tăi, parfumul tău. 

   Mi-au spus că trebuie să merg mai departe, să las trecutul în urmă. Nu i-am ascultat. M-am ancorat în trecut şi am început să trăiesc prin amintiri. Şi îmi plăcea. Chiar dacă unele le mai schimbam, sau vroiam să le schimb. Cu gândul.

   Mi-am studiat greşelile. M-am studiat pe mine. M-am schimbat.

   Tu. Tu ai rămas la fel. Pentru mine. Ceilalţi te-au uitat. Au trecut peste. Mi-au zis să fac si eu la fel dar orgoliul e mai puternic decât nişte vorbe. Aşa credeam. Credeam că pot să te păstrez.

   Dar dacă respiri tu, mă sufoc eu.

   Încep şi eu să te uit. Mai întâi ochii, apoi bărbia, sprâncenele, buzele, culoarea părului... Te pierd. Am încetat să mai respir pentru tine şi am început să respir pentru mine. Am luat o gură mare de aer să umplu golul din mine.

Te-am lăsat să devii o amintire.

Într-un fel am recunoscut că ai plecat.