Te iubesc.

      Nu înţeleg cum tu, ca om cu raţiune,  poţi spune unei persoane ''te iubesc'' din prima zi. Chestia asta n-am înţeles-o niciodată, sincer. E cunoscut faptul că sentimentele apar după un timp mai îndelungat, două-trei luni (sau mai mult) să zicem, dar nu după o amărâtă de zi. Trebuie o anumită perioadă de cunoaştere în care să vezi dacă există  o conexiune atât fizică cât şi spirituală între cele două persoane. Trebuie să dai timp acelui ''te iubesc'' să însemne ceva. Trebuie să fie cuvintele prin care să-ţi exprimi cele mai sincere şi profunde sentimente, cuvintele prin care să promiţi că vei fi prezent la bine şi la rău, că vei iubi neîncetat mult timp de acum încolo, că vei arăta respect şi înţelegere în orice moment şi că ai o încredere oarbă în persoana căreia i le-ai spus, şi care speri ca la rândul ei să te trateze cu aceeaşi doză de respect, iubire şi înţelegere.
      Cuvintele ''Te iubesc'' au devenit lipsite de sens deoarece mulţi confundă iubirea cu atracţia fizică, mulţi o spun doar pentru că celălalt a spus-o, mulţi o spun în speranţa de a întări o relaţie care deja se prăbuşeşte şi mulţi o spun doar pentru a obţine ceva în schimb (de cele mai multe ori, sex) .   
     Aveţi puţin respect de sine.
     Şi aveţi grijă ce, cui spuneţi.
     Cuvintele sunt cea mai periculoasă armă.

Poate o sa ma iubesti. Poate n-o sa mai vreau eu.

     Azi am trecut pe lângă băiatul după care eram practic disperată în urmă cu câţiva ani. Pe atunci, a reuşit să ofere inimii mele inocente, emoţii puternice şi stări continue de euforie. O grămadă de priviri aruncate pe furiş şi mult mai multe zâmbete m-au dus pe culmile plăcerii. Eram nebună după el. Desigur, cât eu trăiam cu speranţă şi îmi clădeam deşarte iluzii, el s-a cuplat cu o colegă de clasă. Stările mele de euforie s-au transformat rapid în stări de depresie. Efectiv plângeam în fiecare seară. Prostuţa de mine, de ce să plâng pentru ceva ce n-am avut niciodată?
     De atunci fiecare privire şi fiecare contact, oricât de neînsemnat aducea acte de gelozie şi ameninţări din partea colegei. Era o iubire imposibilă. Iar el, un ideal de neatins.
     Cu timpul, am trecut peste durerea provocată. Auzeam apoi de la prieteni că el întreba de mine. Asta nu declanşa în mine nici o emoţie, nu deschidea nici o portiţă din trecut...doar îmi făcea buzele să se contureze într-un zâmbet nostalgic.
  

Spre deosebire de ea...

Eu nu te-am cucerit cu fustiţe scurte şi decolteuri adânci. Eu te-am cucerit cu un zâmbet sincer şi plin de emoţii, cu priviri aruncate pe furiş şi cu glume nevinovate.

Eu nu încercam să mă îmbrac cât mai provocator ca să nu te uiţi doar tu, dar şi cei din jur. Te-am lăsat să te gândeşti, să-ţi imaginezi cum sunt înainte să te las să mă descoperi.

Eu nu mă ţineam de mână cu altul când îţi spuneam că ies cu prietenele. Vinovăţia mă apăsa chiar şi când purtam conversaţii nevinovate cu alt băiat.

Eu nu am încercat să-ţi menţin interesul prin poze cu mai multă piele decât haine. Eu te făceam să râzi, să tremuri de emoţie când împărtăşeam sentimentele puternice pe care ţi le port şi încercam să te fac să te simţi cât mai bine posibil.

Eu nu încercam să te fac gelos, în schimb, te făceam să te simţi cea mai importanta persoană din viaţa mea.

Eu nu te-am înşelat. Eu te-am iubit, cu fiecare bătaie de inimă.


Şi totuşi.... tu continuai să întorci capul după ea.