vineri, 26 iulie 2013

Poate o sa ma iubesti. Poate n-o sa mai vreau eu.

     Azi am trecut pe lângă băiatul după care eram practic disperată în urmă cu câţiva ani. Pe atunci, a reuşit să ofere inimii mele inocente, emoţii puternice şi stări continue de euforie. O grămadă de priviri aruncate pe furiş şi mult mai multe zâmbete m-au dus pe culmile plăcerii. Eram nebună după el. Desigur, cât eu trăiam cu speranţă şi îmi clădeam deşarte iluzii, el s-a cuplat cu o colegă de clasă. Stările mele de euforie s-au transformat rapid în stări de depresie. Efectiv plângeam în fiecare seară. Prostuţa de mine, de ce să plâng pentru ceva ce n-am avut niciodată?
     De atunci fiecare privire şi fiecare contact, oricât de neînsemnat aducea acte de gelozie şi ameninţări din partea colegei. Era o iubire imposibilă. Iar el, un ideal de neatins.
     Cu timpul, am trecut peste durerea provocată. Auzeam apoi de la prieteni că el întreba de mine. Asta nu declanşa în mine nici o emoţie, nu deschidea nici o portiţă din trecut...doar îmi făcea buzele să se contureze într-un zâmbet nostalgic.
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu